– Îi voi oferi copilului meu tot ceea ce eu nu am avut în copilăria mea, ceea ce părinții mei nu au putut să îmi ofere!
Îți sună cunoscut?
Acești părinți o spun din toată inima, dintr-o dragoste sinceră și cele mai frumoase intenții pentru copilul lor. Și dintr-un tumult de complexe nedescoperite. Iar acestea vor fi mai apoi supracompensate printr-o educație bazată pe excese pe de o parte și deficite pe de alta. În scopul de a-și crește copilul astfel „încât să nu-i lipsească nimic”, i se va înlătura din fața lui orice obstacol în procesul de învățare. De asemenea, îl vor asigura cu tot ceea de ce are nevoie, imediat.
Din cauza unei presiuni interioare, din neacceptare de sine, părinții nu vor putea tolera niciun moment de frustrare sau furie a copilului lor, satisfăcându-i fiecare cerință. De altfel, un copil are nevoie de limite la fel cum are nevoie de iubire și gingășie, pentru că limitele îi conferă sentimentul necesar de siguranță. Cu toate acestea, prima lui reacție la ele este una de frustrare, furie și protest. Părintele, pentru că nu poate tolera această reacție agresivă a copilului, va renunța la consecvență și va îndepărta limita impusă pentru a-și recăpăta liniștea. Însă doar pe moment. Copilul va merge totuși mai departe și va testa limitele până la nesfârșit, printr-o nevoie inconștientă de a le primi, într-un sfârșit. Acestea însă așa și nu mai vin. Iar atunci când vin, sunt caracterizate de o iregularitate, inconsecvență și lipsă de logică, care depășește orice capacitate de învățare comportamentală a copilului (în termeni psihologici- condiționare operantă).
Astfel, cele mai sincere intenții ale părinților de a-i face viața ușoară copilului lor se transformă într-un proces de handicapare a acestuia.
Sărmanul copil nu ajunge să învețe niciodată să fie puternic, să reziste, să rabde, să își amâne o recompensă, să depună un efort, să își rezolve singur o problemă, să riște, să se întrebe unde a greșit, ce poate corecta, ce ar putea face altfel. Iar mai apoi, tânăr și frumos, la vârsta de vreo 20 de ani, stă perplex și șocat în fața vieții… Iar viața se uită la el, tocmai îl cheamă, îi face din ochi, iar el se întreabă oare cu ce fel de furculiță s-o servească.
Și vai de el, cât de handicapat se simte, lipsit de orice încredere în propriile puteri, pentru că nu a trebuit să și le exerseze niciodată! Din frica de viață, nu este capabil să ia nicio decizie- în legătură cu o facultate, un modul practic, un internship, o formare, un job- orice fel de provocare nouă reprezintă o groază. Cel mai probabil, se va retrage tiptil înapoi în cochilie, în cocon, care de cele mai multe ori se află tot în cuibul părintesc, sau cel puțin undeva sub protecția părinților, și nu va avea curajul să iasă de acolo niciodată. În unele cazuri minunate, se întâmplă totuși să își ia inima în dinți și să iasă, mult mai târziu decât vârsta la care ar fi fost de așteptat. Alți copii rămân toată viața în grija unor frați. De obicei, cam toți dezvoltă o tulburare psihică- depresie, anxietate, adicții.
– Nu știu ce îmi doresc… Și mi-e frică de faptul că nu voi reuși, dacă voi începe. Și voi dezamăgi. Voi fi un ratat, spun aceștia în terapie.
Iar psihoterapia cu acești pacienți este foarte anevoioasă, pentru că, din cauza unei groaze de eșec, ei preferă cu tot dinadinsul să rămână înmărmuriți pe loc, excluzând orice șansă spre progres.
Soluția?
Să fie lăsați să învețe, să își adune propriile experiențe de „încercare-eroare”, să dezvolte o toleranță la frustrare și amânarea recompensei. Să învețe că în viață nu primești imediat tot ceea ce vrei, iar de multe ori este chiar foarte bine să nu-ți fie satisfăcută orice dorință, pentru că nu orice dorință este și benefică. Să învețe sentimentul adecvat de vină atunci când au greșit, precum și râvna de a-și îndrepta greșeala. Să învețe că sunt puternici și că acțiunile lor au un efect, iar ei au voie să decidă, să aleagă, să viseze. Și să învețe că erorile făcute în urma unor încercări nu sunt o groază, ci drumul binecuvântat și sigur spre succes.
Și încă ceva: Dragi părinți, nu le mai închideți copiilor gura dându-le pe mână telefonul mobil, tableta sau alt gadget atunci când aceștia vă enervează, solicitându-vă atenția. E clar că această metodă este mult, mult mai ușoară decât să vă ocupați de copilul vostru, acordându-i timp, atenția și energia pe care, în stresul zilnic, abia de o aveți. Mai mult, nu îi oferiți un exemplu prin propiul nas în telefon în majoritatea timpului, pentru că anume așa va arăta și lumea lui, ulterior. Va fi o lume fără experiențe, fără comunicare, fără relații și fără oameni, fără bucurie, fără Dumnezeu. O lume a bolii și a handicapării. Oferiți-i timp și atenție, răbdați-i frustrările și bucurați-vă alături de el. Iar astfel, vă oferiți și vouă o șansă la propria vindecare.
Facebook: https://www.facebook.com/ceeaceconteaza/
Ceea ce contează 