Despre acasa

Despre complexe

despre-complexeDrama zilelor noastre… Oameni siliți de nevoi să-și părăsească țara, casa și familia pentru a veni la muncă într-o țară îndepărtată, la un job foarte greu, prost plătit comparativ cu angajații locali, mai mult, siliți la evaziune fiscală pentru a-și proteja veniturile din modul spartan de viață pe care îl duc printre străini. Ceea ce susprinde însă cu adevărat la această categorie socială sunt mașinile neașteptat de scumpe pe care le au, cu care umblă la muncă, dar mai ales pe care și le cumpără când urmează să se întoarcă în patrie. Acela este momentul decisiv în care e nevoie de o impresie pe măsură. Îmi amintesc discuția a doi compatrioți, dintre care unul avu tupeul de a se intoarce în țară cu un „amărât“ de Volkswagen nou-nouț. Celălalt l-a luat imediat la rost: „Dacă tot ai fost în străinătate la făcut bani, nu puteai să îți iei și tu un Mercedes ceva? Ce vrei să faci cu rabla asta?”. Desigur, aspectul, dar mai ales iluzia unui statut financiar „de care să nu-ți fie rușine” erau perturbate în cazul dat fără nicio logică. Moldoveanul, pentru care munca în străinătate reprezintă iluzia posibilității economice, depășirea propriei condiții și compensarea unor complexe care îl urmăresc cu mult înainte de a se naște nu înțelege modestia concetățeanului a se mulțumi cu puțin. Păi ce valoare mai ai ca și om dacă nu mai investești în aparențe?

Dar problema statutului financiar căpătat în străinătate nu se termină și nici măcar nu începe aici. Înainte de a merge în străinătate la facut bani, moldoveanul merge la facultate, ca tot omul. Aici fetele poartă tocuri, poșetă, manichiură lungă și machiaj. Spre deosebire de băieți, sunt în medie ceva mai conștiincioase la învățătură. Băieții poartă un caiet într-o pungă de plastic. Caietul cuprinde teoretic notițele de la toate materiile. Practic, e aproape gol. Pe modul cum se dau examenele nu mai insist. Prioritare rămân a fi aparențele.

Un alt ogor de cultivat aparențe îl reprezintă cluburile. Aici atmosfera e năucitoare. Muzică bună, băuturi scumpe, o lumină moale și plăcută, oameni tineri și eleganți. Aspectul le este impecabil. Fete frumoase și slabe, cu păr strălucitor și aranjat, machiaj corect, manichiură îngrijită, rochițe ce le cad perfect pe silueta înfiptă pe tocuri. Băieții la fel- cămăși albe pe corpuri antrenate. Mai în toate cluburile din Chișinău atmosfera e pretențioasă, iar oamenii frumoși. Fizic.

Fetele trebuie să arate bine. Băieții trebuie să aibă bani și mașină. Tot asta garantează și o căsătorie reușită, de preferat până la vârsta de douazeci și cinci de ani, pentru că după aceea începe tragedia. “Modestia” nunților, într-o lipsă paradoxală de concordanță cu statutul financiar și social al familiilor implicate, dar cu niște aparențe de toată splendoarea, este o temă aparte…

Din păcate e vorba de o țară care, prin greutățile și umilințele la care a fost supusă pe parcursul secolelor, și-a cam pierdut toată stima de sine. Au fost turcii și ne-au făcut să credem că nu valorăm nimic. Au venit rușii (care de atunci nu au mai plecat) și ne-au convins că identitatea, limba, tradiția și sufletul nostru nu costă doi bani. La ora actuală ne reflectăm complexele și fricile pe celelalte popoare: „românii sunt șoviniști și desconsideră basarabenii“, „nemții sunt aroganți și te tratează de sus“, „italienii sunt niște dobitoci care nu se pricep la nimic“ etc. Și nu ne dăm seama că și în sfera relațiilor sociale funcționează aceeași lege: omul sfințește locul.

Atunci când trăiești în străinătate ai avantajul comparației. E lucru știut că nemții sunt ceva mai neglijenți la aspect, că se îmbracă în culor gri, nu prea știu să combine hainele și să fie eleganți. Nu prea vezi nici mașini luxoase la clasa mijlocie, pentru că mașina e un obiect analog unei perechi de papuci- trebuie să fie comodă și practică. Iar când se învechește îți trebuie alta, din nou, nu foarte scumpă. E adevărat că sunt și ceva mai individualiști, nu au legături foarte strânse cu familia și leagă niște relații destul de superficiale cu cei din jur. Mai mult, pentru noi, până la vârsta de patruzeci de ani ar putea părea și destul de plictisitori. Dar efectul valorilor li se poate observa cu adevărat abia după criza vârstei de mijloc, de la cincizeci de ani în sus. Dacă moldovenii la vârsta aceasta încă mai sunt blocați la temele cu caracter materialist, cum ar fi casă, mașină, apartament, reparație, gospodărie, mobilă, cumpărături, haine, cadouri, nunți, cumătrii, datorii, zestre, pomene etc., nemții încep a povesti pe unde au fost, ce au văzut, ce au auzit, ce au gustat, ce au citit, ce au făcut, ce au încercat pentru prima dată, unde le-a plăcut mai mult, ce i-a impresionat etc. E adevărat că experiențele sunt și ele un lux care costă și pentru care e nevoie de un venit ceva peste minimul necesar ca să nu mori de foame, ceea ce în majoritatea țărilor CSI e cam nerealist.  Dar se observă clar o diferență de interese, de valori, de pofte, de doruri.

Noi moldovenii suntem un popor de materialiști din două motive. În primul rând sărăcia și frica existențială de fiecare zi fac prioritare niște necesități bazale care împing nevoia de experiențe, căutarea de sensuri și îngrijirea spirituală undeva departe în fundal. În al doilea rând, tot sărăcia, dar și experiențele istorice seculare ne-au adus la convingerea inconștientă că nu prea mai valorăm mare lucru. Iar atunci când interiorul e gol, exteriorul trebuie poleit cu aur, pentru preț. Cât mai mult aur. Cu ce se plătește aurul, nu întrebați. Din păcate, bietul suflet rămâne undeva într-un colț și nu prea mai întreabă nimeni de el, nici cum se simte, nici de ce are nevoie, nici de ce îi e dor… Sufletul e complexat și se ascunde… Și poate ar fi el și bun, poate ar fi și valoros, poate ar muta munți și ar construi o Romă, poate s-ar împăca cu Dumnezeu și s-ar împăca cu sine dacă i-ar da cineva voie, dacă s-ar uita cineva la el, dacă l-ar întreba și nu l-ar mai copleși cu zalele grele ale aparențelor materialiste, multe, cât mai multe,  ca să îl înăbușe, să îl ascundă. Și poate ar izbucni de iubire dacă s-ar elibera. Și și-ar vindeca complexele…

Până atunci, plânge mic și neauzit într-un colț, pentru că noi continuăm cu disperare să ne impresionăm unii pe alții prin ceea ce avem, nu ce suntem. Și nu ne dăm seama că acest motor materialist nu e decât o neliniște interioară, un complex amărât. Nu știu până când…

Advertisements

Kommentar verfassen

Trage deine Daten unten ein oder klicke ein Icon um dich einzuloggen:

WordPress.com-Logo

Du kommentierst mit Deinem WordPress.com-Konto. Abmelden /  Ändern )

Google+ Foto

Du kommentierst mit Deinem Google+-Konto. Abmelden /  Ändern )

Twitter-Bild

Du kommentierst mit Deinem Twitter-Konto. Abmelden /  Ändern )

Facebook-Foto

Du kommentierst mit Deinem Facebook-Konto. Abmelden /  Ändern )

Verbinde mit %s